Cişmigiul în haine de sărbători: 12 decembrie 2009

Parcul Cişmigiu, în seara de sâmbătă spre duminică (11-12 decembrie 2009).

Ateneul ca un ţarc, iar spectatorii, nişte maimuţe

De când am început viaţa mea conştientă am respectat întotdeauna doctorii, rezidenţii din spitale, brancardierii, paramedicii, farmaciştii şi în general persoanele care au o tangenţă cât de mică cu jurământul Hipocratic. De cele mai multe ori, astfel de oameni îţi dau o senzaţie de siguranţă şi îţi vine să le povesteşti tot răul şi binele care ţi s-a petrecut. În plus, te gândeşti la ei ca la o elită, cultivată şi cu niscavai cunoştinţe în ceea ce priveşte tabieturile de clasă înaltă. Ei bine, această percepţie mi-a fost dărâmată complet astăzi.

Am asistat în această seara la gala premiilor pentru excelenţă în medicina internă. Evenimentul a fost prezentat de Silviu Biriş şi de o femeia al cărei nume nu mi-l amintesc. De ce vă spun numele prezentatorului? Pentru că trebuie să vă feriţi de acest Biriş, care pe lângă faptul ca avea doar glume de şofer de maxi-taxi, la care râdea singur, vorbea foarte mult şi foarte pe lângă. Biriş, tată, a fost o corvoadă să te ştiu acolo, undeva, ştiind că vei ieşi la un moment dat să ne blagosloveşti cu harul tău divin, cu limba ta de aur.

O maimuţă frumos îmbrăcată. Să vă spun cu cine seamănă? :)

Ok, deci trece gala minune, care a premiat somităţi mai mari şi somităţi mai mici, şi începe concertul, cu Rapsodia Română nr. 2, de George Enescu, în intepretarea Orchestrei Naţionale de Tineret, sub bagheta domnului dirijor Cristian Mandeal. S-au descurcat binişor însă eu aveam relativ proaspătă intepretarea celor de la London Phil, deci mi-a fost greu să fiu îngăduitor. Totuşi, din păcate nu prestaţia lor a fost atracţia serii ci cea a neanderthalilor din public: în plină reprezentanţie, trei oameni şi-au scos aparatele foto şi au început să fotografieze de zor folosind bliţul. Mă, înţeleg că nu ai mai fost la concerte sau spectacole şi nu prea ştii „ce trebuie sa faci”, însă nu trebuie să fii un gentleman ca să-ţi dai seamă că OAMENII ĂIA AU NEVOIE DE CONCENTRARE! În plus, majoritatea cântă după note, deci faptul că tu dai cu bliţul în ochii unei orchestre întregi (unul dintre ei folosea SB900 la fullpower… – adică un bliţ foarte, foarte puternic) NU ÎI AJUTĂ SĂ VADĂ MAI BINE! La pauză m-am apropiat de domnul respectiv şi i-am spus discret că este printre cele mai urâte lucruri pe care le-am văzut la un concert de muzică clasică (gestul, nu el). S-a uitat speriat la mine şi din fericire s-a oprit. Reversul medaliei s-a produs câteva minute mai târziu când a răsărit alt om care vroia să facă o poză frumoasă, să vadă lumea că a fost la concert, folosind câtai bliţu desigur.

În plus, pentru cei care ştiu, rapsodia română nr. 2 se termină destul de lent, piesa neavând un final spectaculos, la care probabil se aşteptau maimuţele. Astfel, după ce dirijorul a lăsat bagheta jos, am fost pentru câteva secunde singurul din sală care aplauda. După câteva clipe, s-au dumirit şi restul şi au început să lovească palmele una de cealaltă, într-o repetiţie sublimă. Probabil că nu vi se pare penibil însă gesturile lor sunt identice în nesimţire cu suflarea nasului în timpul unei piese de teatru, adică pur şi simplu nu se face aşa ceva în Ateneul Român.

Bliţurile au continuat, urmate de alte momente jenante. De obicei, după ce se termină o piesă, dirijorul iese de pe scenă, pentru ca ulterior să revină în aplauzele publicului, aplauze care trebuie să dureze măcar preţ de 2 ieşiri şi intrări ale dirijorului pe scenă. Acest lucru arată aprecierea publicului pentru muncă acestuia şi pentru frumuseţea compoziţie care tocmai a fost interepretată. Din păcate, imediat ce dirijorul a ieşit de pe scenă şi toată orchestra era în picioare, toate aplauzele s-au oprit, iar domnul Mandeal s-a oprit şi el, la fel de brusc, în timp de vroia să iasă înapoi pe scenă. Un om cum este Cristian Mandeal merită cel puţin un public demn să-l înţeleagă sau să-i aprecieze munca, a lui şi a orchestrei pe care o dirijiează. Din păcate, această seara nu i-a făcut cinstei acestui om.

Un alt lucru pe care ar trebui să-l ştii atunci când te mergi la un concert de muzică clasică este că orice simfonie sau concert se împarte de cele mai multe ori în câteva părţi (de obicei 3 sau 4), părţi între care NU SE APLAUDĂ! De ce? Pentru că orchestra face doar o pauză infimă, de maximum 10 secunde, timp în care îşi aranjează partiturile (acele foi de pe stativul din faţa muzicanţilor) sau permit publicului să tuşească. Aplauzele nu fac decât să deranjeze, prin înteruperea ritmului pe care l-a conceput compozitorul şi prin mărirea fără sens a pauzei. Multe părţi sunt făcute să se lege imediat una de cealaltă, iar dacă nu le asculţi aşa compoziţia îşi pierde din valoare. Mă rog, există cazuri rare în care se aplaudă între pauze însă nu a fost şi cazul concertului din această seară. Dragi oameni, în cazul în care nu ştiţi, uitaţi-vă la vecinul, vedeţi ce face. Dacă nici vecinul nu ştie dacă să aplaude sau nu sau dacă seamănă cu nenea de mai sus, căutaţi alt reper vizual, până găsiţi pe cineva care să ştie cum să te comporţi la un concert de muzică clasică. Probabil ca nu mai trebuie să precizez faptul că maimuţele au aplaudat DUPĂ FIECARE PARTE, nu?

În program au mai fost câteva arii din opere renumite şi Simfonia a 8-a a lui Antonin Dvorak, lucrări care mie mi-au plăcut. Pe final las câteva mici sfaturi, pentru data viitoare când faceţi un drum la operă-teatru-concert de muzică clasică.

„Cum să?” la un concert de muzică clasică:

1. Nu aplaudaţi între părţi! De cele mai multe ori, dirijorul lasă bagheta jos sau se întoarce către public după ce se termină compoziţia muzicală, acela fiind momentul în care puteţi aplauda.
2. Nu fotografiaţi folosind bliţul iar dacă folosiţi un SLR-DSLR aveţi grijă la zgomotul declanşatorului! În momentul în care nu respectaţi acest sfat riscaţi să deranjaţi orchestra, dirijorul şi nu în ultimul rând, publicul.
3. Nu tuşiţi şi nu vă suflaţi nasul!
4. Nu vă întrebaţi vecinul „ce cântec este ăsta” sau ceva la fel de penibil! Încercaţi să savuraţi muzica pentru ceea ce este, nu contează cine a compus-o sau cine o cântă, cel puţin nu în acel moment.
5. Nu faceţi notă discordantă! În cazul în care nu aveţi un costum, orice pereche de blugi mai închisă la culoare, combinată cu nişte încălţări discrete şi o cămaşă sau un tricou în acelaşi ton sunt la fel de binevenite. Concertul de muzică clasică nu implică haine elegante.

Lipscani, după 5 luni

M-am întors în Lipscani, dis-de-dimineaţă, pe ăl mai liniştit soare şi atunci când speram să găsesc vreo 2-3 romulani fără casă, rătăcind prin ruinele acelei zone. Deşi vroiam să văd o schimbare acolo, faţă de atunci când mi-am făcut ultimul reportaj, acum vreo 5 luni, totuşi îmi doream mai degrabă ca totul să fi rămas la fel. De ce? Pentru că vroiam să demonstrez că nimic nu se face în acestă ţară şi că rahaţii care au ajuns în diferite poziţii de conducere pur şi simplu sunt indiferenţi la toate problemele oraşului. Ei bine, din păcate, dorinţa mea a fost îndeplinită. Lipscanii sunt invadaţi de boschetari, tranşee şi decepţie, aşa cum i-am lăsat.

La ferestrele caselor ocupate ilegal, cele pe care primăria promisese să le elibereze încă de acum 5 luni, erau poziţionate atent draperii, chiloţi şi izmene, semn clar că autorităţile municipale şi-au dus la capăt promisiunile. Şi mai ciudat este faptul că, la 20 de metri de aceste case, stau frumuşel terease cu zeci de mese şi sute de scaune, unde clienţii îşi beau nestingheriţi sucul, cafeaua sau berea… nestingheriţi de mirosul de hoit sau de împuţiciune, care te învăluie de fiecare dată când te apropii de aceste edificii ale incompetenţei.

Problema, care îmi pare mie că-i tot mai frecventă la bucureştenii ce văd toate acestea, este resemnarea sau nepăsarea. Am toate motivele să cred că nimănui nu-i pasă, ba mai mult, consideră această zonă „cool” şi cu un „aer mirific şi antic”. Doamnelor, domnilor, nu mai au nici un farmec cafenelele de lipscani, în special atunci când sunt îngrăjduite de ruine.

Totuşi, se pare că încă se mai mişcă ceva în aceasă zonă. Cu paşi de melc ce-i drept, însă intenţia contează. Se pare că familia Mavrodin, una dintre cele mai avute în ceea ce priveşte proprietăţile din zonă, are în plan restructurarea unor clădiri din Lipscani. Muncitorii pe care îi vedeţi în fotografia de mai sus mi-au spus asta, în timp ce-mi arătau, zâmbind, placa pe care au găsit-o în subsolul clădirii la care lucrau. Problema este că tot pe aceşti muncitori i-am văzut acum 5 luni acolo, iar lucrarea nu pare să fi avansat de atunci.

Baghdad? Nu, câteva mii de kilometri mai la vest, într-o capitala europeană, Bucureşti.

Mai jos, las fotografiile să vorbeasă de la sine. Hanul Gâbroveni.

Fotografii de pe bicicletă

În cazul în care scap de la serviciu pe o lumină bună, am să mai dau câte o tură cu bicicleta prin Bucureşti, cu scopul de a prinde câteva cadre plăcute, care să reprezinte oraşul în care trăim. Câteva imagini în acest sens, mai jos (Arcul de Triumf şi intrarea în Parcul Herăstrău).