Antonin Dvorak – Simfonia a 8-a / partea a 3-a

Probabil una dintre cele mai melodioase simfonii ale compozitorului ceh şi preferata mea din toate cele nouă, simfonia 8-a a lui Dvorak (se citeşte Dvorjac) exprimă romantismul incurabil de carea suferea compozitorul. Deşi toate cele patru părţi sunt formidabile, mie îmi place cel mai mult partea a 3-a, care emană tot ce-i mai frumos în viaţă, ori cel puţin asta simt eu când o ascult. Mai jos aveţi o intepretare foarte reuşită a acestei compoziţii: LA Phil, sub bagheta lui Zubin Mehta.

Ateneul ca un ţarc, iar spectatorii, nişte maimuţe

De când am început viaţa mea conştientă am respectat întotdeauna doctorii, rezidenţii din spitale, brancardierii, paramedicii, farmaciştii şi în general persoanele care au o tangenţă cât de mică cu jurământul Hipocratic. De cele mai multe ori, astfel de oameni îţi dau o senzaţie de siguranţă şi îţi vine să le povesteşti tot răul şi binele care ţi s-a petrecut. În plus, te gândeşti la ei ca la o elită, cultivată şi cu niscavai cunoştinţe în ceea ce priveşte tabieturile de clasă înaltă. Ei bine, această percepţie mi-a fost dărâmată complet astăzi.

Am asistat în această seara la gala premiilor pentru excelenţă în medicina internă. Evenimentul a fost prezentat de Silviu Biriş şi de o femeia al cărei nume nu mi-l amintesc. De ce vă spun numele prezentatorului? Pentru că trebuie să vă feriţi de acest Biriş, care pe lângă faptul ca avea doar glume de şofer de maxi-taxi, la care râdea singur, vorbea foarte mult şi foarte pe lângă. Biriş, tată, a fost o corvoadă să te ştiu acolo, undeva, ştiind că vei ieşi la un moment dat să ne blagosloveşti cu harul tău divin, cu limba ta de aur.

O maimuţă frumos îmbrăcată. Să vă spun cu cine seamănă? :)

Ok, deci trece gala minune, care a premiat somităţi mai mari şi somităţi mai mici, şi începe concertul, cu Rapsodia Română nr. 2, de George Enescu, în intepretarea Orchestrei Naţionale de Tineret, sub bagheta domnului dirijor Cristian Mandeal. S-au descurcat binişor însă eu aveam relativ proaspătă intepretarea celor de la London Phil, deci mi-a fost greu să fiu îngăduitor. Totuşi, din păcate nu prestaţia lor a fost atracţia serii ci cea a neanderthalilor din public: în plină reprezentanţie, trei oameni şi-au scos aparatele foto şi au început să fotografieze de zor folosind bliţul. Mă, înţeleg că nu ai mai fost la concerte sau spectacole şi nu prea ştii „ce trebuie sa faci”, însă nu trebuie să fii un gentleman ca să-ţi dai seamă că OAMENII ĂIA AU NEVOIE DE CONCENTRARE! În plus, majoritatea cântă după note, deci faptul că tu dai cu bliţul în ochii unei orchestre întregi (unul dintre ei folosea SB900 la fullpower… – adică un bliţ foarte, foarte puternic) NU ÎI AJUTĂ SĂ VADĂ MAI BINE! La pauză m-am apropiat de domnul respectiv şi i-am spus discret că este printre cele mai urâte lucruri pe care le-am văzut la un concert de muzică clasică (gestul, nu el). S-a uitat speriat la mine şi din fericire s-a oprit. Reversul medaliei s-a produs câteva minute mai târziu când a răsărit alt om care vroia să facă o poză frumoasă, să vadă lumea că a fost la concert, folosind câtai bliţu desigur.

În plus, pentru cei care ştiu, rapsodia română nr. 2 se termină destul de lent, piesa neavând un final spectaculos, la care probabil se aşteptau maimuţele. Astfel, după ce dirijorul a lăsat bagheta jos, am fost pentru câteva secunde singurul din sală care aplauda. După câteva clipe, s-au dumirit şi restul şi au început să lovească palmele una de cealaltă, într-o repetiţie sublimă. Probabil că nu vi se pare penibil însă gesturile lor sunt identice în nesimţire cu suflarea nasului în timpul unei piese de teatru, adică pur şi simplu nu se face aşa ceva în Ateneul Român.

Bliţurile au continuat, urmate de alte momente jenante. De obicei, după ce se termină o piesă, dirijorul iese de pe scenă, pentru ca ulterior să revină în aplauzele publicului, aplauze care trebuie să dureze măcar preţ de 2 ieşiri şi intrări ale dirijorului pe scenă. Acest lucru arată aprecierea publicului pentru muncă acestuia şi pentru frumuseţea compoziţie care tocmai a fost interepretată. Din păcate, imediat ce dirijorul a ieşit de pe scenă şi toată orchestra era în picioare, toate aplauzele s-au oprit, iar domnul Mandeal s-a oprit şi el, la fel de brusc, în timp de vroia să iasă înapoi pe scenă. Un om cum este Cristian Mandeal merită cel puţin un public demn să-l înţeleagă sau să-i aprecieze munca, a lui şi a orchestrei pe care o dirijiează. Din păcate, această seara nu i-a făcut cinstei acestui om.

Un alt lucru pe care ar trebui să-l ştii atunci când te mergi la un concert de muzică clasică este că orice simfonie sau concert se împarte de cele mai multe ori în câteva părţi (de obicei 3 sau 4), părţi între care NU SE APLAUDĂ! De ce? Pentru că orchestra face doar o pauză infimă, de maximum 10 secunde, timp în care îşi aranjează partiturile (acele foi de pe stativul din faţa muzicanţilor) sau permit publicului să tuşească. Aplauzele nu fac decât să deranjeze, prin înteruperea ritmului pe care l-a conceput compozitorul şi prin mărirea fără sens a pauzei. Multe părţi sunt făcute să se lege imediat una de cealaltă, iar dacă nu le asculţi aşa compoziţia îşi pierde din valoare. Mă rog, există cazuri rare în care se aplaudă între pauze însă nu a fost şi cazul concertului din această seară. Dragi oameni, în cazul în care nu ştiţi, uitaţi-vă la vecinul, vedeţi ce face. Dacă nici vecinul nu ştie dacă să aplaude sau nu sau dacă seamănă cu nenea de mai sus, căutaţi alt reper vizual, până găsiţi pe cineva care să ştie cum să te comporţi la un concert de muzică clasică. Probabil ca nu mai trebuie să precizez faptul că maimuţele au aplaudat DUPĂ FIECARE PARTE, nu?

În program au mai fost câteva arii din opere renumite şi Simfonia a 8-a a lui Antonin Dvorak, lucrări care mie mi-au plăcut. Pe final las câteva mici sfaturi, pentru data viitoare când faceţi un drum la operă-teatru-concert de muzică clasică.

„Cum să?” la un concert de muzică clasică:

1. Nu aplaudaţi între părţi! De cele mai multe ori, dirijorul lasă bagheta jos sau se întoarce către public după ce se termină compoziţia muzicală, acela fiind momentul în care puteţi aplauda.
2. Nu fotografiaţi folosind bliţul iar dacă folosiţi un SLR-DSLR aveţi grijă la zgomotul declanşatorului! În momentul în care nu respectaţi acest sfat riscaţi să deranjaţi orchestra, dirijorul şi nu în ultimul rând, publicul.
3. Nu tuşiţi şi nu vă suflaţi nasul!
4. Nu vă întrebaţi vecinul „ce cântec este ăsta” sau ceva la fel de penibil! Încercaţi să savuraţi muzica pentru ceea ce este, nu contează cine a compus-o sau cine o cântă, cel puţin nu în acel moment.
5. Nu faceţi notă discordantă! În cazul în care nu aveţi un costum, orice pereche de blugi mai închisă la culoare, combinată cu nişte încălţări discrete şi o cămaşă sau un tricou în acelaşi ton sunt la fel de binevenite. Concertul de muzică clasică nu implică haine elegante.

Muzica noastră cea de toate zilele: Antonin Dvorak

Dvorak a fost un compozitor ceh care a creat minuni. Mai jos aveţi doar două dintre cele mai frumoase dovezi.