Odată cu scăderea treptată a nivelului în cinematografie, au scăzut şi aşteptările publicului. Astfel, porcării ajung să fie votate foarte bine pe site-urile de recenzii, iar criticii nici nu se mai obosesc să scrie comentarii pertinente, fiind influenţaţi probabil de direcţiile date de marile case de producţie. Drept consecinţă, rezultă nişte filme înşelătoare. Cum adică? Păi…

• Iei un actor bun pe care-l pun în rol principal, presărând restul distribuţiei cu maimuţoi, unii mai maimuţoi decât alţii;
• Iei un scenariu slab, de care tragi ca dinţii ca de o bucată de carne de vită foarte nefăcută;
• Pui totul pe o regie foarte slabă, acţiune aproape zero, dialoguri ireale;
• Pentru cine nu înţelege sau celor cărora li se pare un căcat, se serveşte următoarea explicaţie: „este film psihologic”;
• Nu poţi s-o dregi pe final cu o explicaţie idioată, de genul „era totul un vis”, sau „şi-a imaginat totul”, sau mai ştiu eu ce dracu! Nu-i corect în primul rând pentru cei care dau ăia 15 lei să-ţi vadă filmul la cinema, iar în al doilea, pentru tine.

NU VĂ UITAŢI LA „UNKNOWN”!!!!!

NU VĂ UITAŢI LA „UNKNOWN”!!!!!

NU VĂ UITAŢI LA „UNKNOWN”!!!!!

Aşa, v-am captat atenţia? Unknow este un film mediocru, iar cele aproape două ore pe care le veţi petrece în sala de cinema vă vor face să vă puneţi eterna şi totodată redundanta întrebare: „să moara Fabian, de ce m-am uitat la acest căcat de film?”. Din păcate, odată făcută măgăria, nu prea ai cum să mai dai înapoi, dar poţi salva pe alţii de la înec:

• Nu vă lăsaţi păcăliţi de coperta filmului: Liam Neeson stând ca un împărat, cu un pistolet în mână coborâtă, totul fotografiat într-o semi-lumină foarte pătrunzătoare. Ridicolul situaţiilor în care se bagă este egalat doar de cât de slab joacă ceilalţi actori din film;
• O grămadă de lucruri nu se leagă: situaţii scăpate de sub control, frânturi de informaţie băgate în scene, fără nici o relevanţă pentru întreaga acţiune, apar personaje care pur şi simplu nu-şi au rostul, etc.
• Foarte, foarte pasiv: trebuie să aştepţi cel puţin o oră până ca filmul să înceapă să mişte ceva, iar atunci când o face, mai bine rămânea rece;
• Deşi vrea să se ridice la nivelul unor filme cum este Bourne (1, 2 sau 3), Taken (tot cu Liam Neeson) sau Ghost Writter (să zicem…), „Unknown” primeşte un titlul lângă dragul de „Bangkok Dangerous” (unul din cele mai slabe filme pe care le-am văzut vreodată).

Am terminat recenzia. Dacă nu vă place de părerea mea, ghinion.

Parcul Cişmigiu, în seara de sâmbătă spre duminică (11-12 decembrie 2009).

George Enescu, via wikipedia.org

Rapsodia Română, nr. 1 – via triluliu.ro

Am asistat în această seara la gala premiilor pentru excelenţă în medicina internă. Evenimentul a fost prezentat de Silviu Biriş şi de o femeia al cărei nume nu mi-l amintesc. De ce vă spun numele prezentatorului? Pentru că trebuie să vă feriţi de acest Biriş, care pe lângă faptul ca avea doar glume de şofer de maxi-taxi, la care râdea singur, vorbea foarte mult şi foarte pe lângă. Biriş, tată, a fost o corvoadă să te ştiu acolo, undeva, ştiind că vei ieşi la un moment dat să ne blagosloveşti cu harul tău divin, cu limba ta de aur.

O maimuţă frumos îmbrăcată. Să vă spun cu cine seamănă? :)

Ok, deci trece gala minune, care a premiat somităţi mai mari şi somităţi mai mici, şi începe concertul, cu Rapsodia Română nr. 2, de George Enescu, în intepretarea Orchestrei Naţionale de Tineret, sub bagheta domnului dirijor Cristian Mandeal. S-au descurcat binişor însă eu aveam relativ proaspătă intepretarea celor de la London Phil, deci mi-a fost greu să fiu îngăduitor. Totuşi, din păcate nu prestaţia lor a fost atracţia serii ci cea a neanderthalilor din public: în plină reprezentanţie, trei oameni şi-au scos aparatele foto şi au început să fotografieze de zor folosind bliţul. Mă, înţeleg că nu ai mai fost la concerte sau spectacole şi nu prea ştii “ce trebuie sa faci”, însă nu trebuie să fii un gentleman ca să-ţi dai seamă că OAMENII ĂIA AU NEVOIE DE CONCENTRARE! În plus, majoritatea cântă după note, deci faptul că tu dai cu bliţul în ochii unei orchestre întregi (unul dintre ei folosea SB900 la fullpower… – adică un bliţ foarte, foarte puternic) NU ÎI AJUTĂ SĂ VADĂ MAI BINE! La pauză m-am apropiat de domnul respectiv şi i-am spus discret că este printre cele mai urâte lucruri pe care le-am văzut la un concert de muzică clasică (gestul, nu el). S-a uitat speriat la mine şi din fericire s-a oprit. Reversul medaliei s-a produs câteva minute mai târziu când a răsărit alt om care vroia să facă o poză frumoasă, să vadă lumea că a fost la concert, folosind câtai bliţu desigur.

În plus, pentru cei care ştiu, rapsodia română nr. 2 se termină destul de lent, piesa neavând un final spectaculos, la care probabil se aşteptau maimuţele. Astfel, după ce dirijorul a lăsat bagheta jos, am fost pentru câteva secunde singurul din sală care aplauda. După câteva clipe, s-au dumirit şi restul şi au început să lovească palmele una de cealaltă, într-o repetiţie sublimă. Probabil că nu vi se pare penibil însă gesturile lor sunt identice în nesimţire cu suflarea nasului în timpul unei piese de teatru, adică pur şi simplu nu se face aşa ceva în Ateneul Român.

Bliţurile au continuat, urmate de alte momente jenante. De obicei, după ce se termină o piesă, dirijorul iese de pe scenă, pentru ca ulterior să revină în aplauzele publicului, aplauze care trebuie să dureze măcar preţ de 2 ieşiri şi intrări ale dirijorului pe scenă. Acest lucru arată aprecierea publicului pentru muncă acestuia şi pentru frumuseţea compoziţie care tocmai a fost interepretată. Din păcate, imediat ce dirijorul a ieşit de pe scenă şi toată orchestra era în picioare, toate aplauzele s-au oprit, iar domnul Mandeal s-a oprit şi el, la fel de brusc, în timp de vroia să iasă înapoi pe scenă. Un om cum este Cristian Mandeal merită cel puţin un public demn să-l înţeleagă sau să-i aprecieze munca, a lui şi a orchestrei pe care o dirijiează. Din păcate, această seara nu i-a făcut cinstei acestui om.

Un alt lucru pe care ar trebui să-l ştii atunci când te mergi la un concert de muzică clasică este că orice simfonie sau concert se împarte de cele mai multe ori în câteva părţi (de obicei 3 sau 4), părţi între care NU SE APLAUDĂ! De ce? Pentru că orchestra face doar o pauză infimă, de maximum 10 secunde, timp în care îşi aranjează partiturile (acele foi de pe stativul din faţa muzicanţilor) sau permit publicului să tuşească. Aplauzele nu fac decât să deranjeze, prin înteruperea ritmului pe care l-a conceput compozitorul şi prin mărirea fără sens a pauzei. Multe părţi sunt făcute să se lege imediat una de cealaltă, iar dacă nu le asculţi aşa compoziţia îşi pierde din valoare. Mă rog, există cazuri rare în care se aplaudă între pauze însă nu a fost şi cazul concertului din această seară. Dragi oameni, în cazul în care nu ştiţi, uitaţi-vă la vecinul, vedeţi ce face. Dacă nici vecinul nu ştie dacă să aplaude sau nu sau dacă seamănă cu nenea de mai sus, căutaţi alt reper vizual, până găsiţi pe cineva care să ştie cum să te comporţi la un concert de muzică clasică. Probabil ca nu mai trebuie să precizez faptul că maimuţele au aplaudat DUPĂ FIECARE PARTE, nu?

În program au mai fost câteva arii din opere renumite şi Simfonia a 8-a a lui Antonin Dvorak, lucrări care mie mi-au plăcut. Pe final las câteva mici sfaturi, pentru data viitoare când faceţi un drum la operă-teatru-concert de muzică clasică.

“Cum să?” la un concert de muzică clasică:

1. Nu aplaudaţi între părţi! De cele mai multe ori, dirijorul lasă bagheta jos sau se întoarce către public după ce se termină compoziţia muzicală, acela fiind momentul în care puteţi aplauda.
2. Nu fotografiaţi folosind bliţul iar dacă folosiţi un SLR-DSLR aveţi grijă la zgomotul declanşatorului! În momentul în care nu respectaţi acest sfat riscaţi să deranjaţi orchestra, dirijorul şi nu în ultimul rând, publicul.
3. Nu tuşiţi şi nu vă suflaţi nasul!
4. Nu vă întrebaţi vecinul “ce cântec este ăsta” sau ceva la fel de penibil! Încercaţi să savuraţi muzica pentru ceea ce este, nu contează cine a compus-o sau cine o cântă, cel puţin nu în acel moment.
5. Nu faceţi notă discordantă! În cazul în care nu aveţi un costum, orice pereche de blugi mai închisă la culoare, combinată cu nişte încălţări discrete şi o cămaşă sau un tricou în acelaşi ton sunt la fel de binevenite. Concertul de muzică clasică nu implică haine elegante.

Canon 28-70mm f/2.8 with hood

Am pus mână pe una dintre cele mai tari lentile, din toate punctele de vedere! Sună prea bombastic? Ei bine, poate este, însă Canon 28-70mm f2.8 L este fenomenal, din aproape toate punctele de vedere. M-am gândit că poate din cauza faptului că este un model mai vechi, vor fi probleme de focus, BF, FF, slab in low-light sau mai ştiu eu ce, însă sub nici o formă. Focalizarea, pe un Canon 1D Mark 3 se produce instant, obiectivul fiind la nivelul oricărui L de ultimă generaţie. Senzaţia pe care ţi-o dă lentila este de fiabilitate şi rezistenţă, fiind construită ca un tanc, iar pe un body voluminos se echilibrează destul de bine.

Canon 28-70mm f2.8 L with hood on

Încă nu pot să mă pronunţ cu certitudine asupra contrastului sau a culorilor pe care le oferă acest obiectiv, fiind în posesia lui doar de două zile. Totuşi, din câteva teste simple arată în regulă, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Totuşi, pot să spun că rezoluţia este foarte bună, chiar de la deschiderea maximă, de 2.8. Mai jos aveţi nişte exemple în acest sens. Nu am urcat fotografii făcute la valori ale diafragmei mai mici de f5.6, dat fiind faptul că nu observ nici o îmbunătăţire vizibilă la diafragme mai închise de f5.6.

Canon 28-70mm f2.8 L @ 28mm

Canon 28-70mm f2.8 L @ 28mm f2.8 - CENTER CROP

Canon 28-70mm f2.8 L @ 28mm f4 - CENTER CROP

Canon 28-70mm f2.8 L @ 28mm f5.6 - CENTER CROP

Şi o alte serie de sample-uri, de data asta la 70mm:

Canon 28-70mm f2.8 L @ 70mm

Canon 28-70mm f2.8 L @ 70mm f2.8 - CENTER CROP

Canon 28-70mm f2.8 L @ 70mm f4 - CENTER CROP

Canon 28-70mm f2.8 L @ 70mm f5.6 - CENTER CROP

După cum puteţi vedea şi mai sus, claritatea în centru arată foarte bine. Totuşi, o lentilă bună străluceşte atunci când arată bine şi în margini, de aici englezescul corner sharpness. Mai jos am ataşat câteva exemple în acest sens. În colţuri, lentila este extrem de sharp chiar de la f2.8 iar peformanţele nu se îmbunătăţesc dacă foloseşti o diafragmă mai închisă.

Canon 28-70mm f2.8 L @ 28mm f2.8 - CORNER CROP

Canon 28-70mm f2.8 L @ 28mm f4 - CORNER CROP

Canon 28-70mm f2.8 L @ 28mm f5.6 - CORNER CROP

La 70mm, lucrurile stau un pic altfel, sweet spot-ul fiind la f4.

Canon 28-70mm f2.8 L @ 70mm f2.8 - CORNER CROP

Canon 28-70mm f2.8 L @ 70mm f4 - CORNER CROP

Canon 28-70mm f2.8 L @ 70mm f5.6 - CORNER CROP

Obiectivul are însă un neajuns: inelul de zoom se roteşe un pic cam uşor şi uneori scapă, atunci când este ţinut în poziţie verticală sau semi-verticală.

La eveniment am folosit un Canon 1D Mark III cu un 16-35mm f2.8 L II şi un 580EX II plus un Nikon D300, un 17-55mm f2.8 şi un SB800.